Gamificarea
Începând din primele zile ale lunii februarie, în Școala Primară Lorelay, a început GAMIFICAREA! Conform spuselor coordonatorului nostru, în acest proces complex, gamificarea este un termen care sună bine și îl folosesc mulți, dar puțini știu cu adevărat semnificația acestuia. Ați ghicit! Gamificarea vine de la „game”, de la „joc”, doar că nu este un joc propriu-zis, unde respecți regulamentul, câștigi sau pierzi, strângi piesele, închizi cutia și apoi schimbi jocul. Sunt mulți care au auzit vorbindu-se despre gamificare, citind articole sau ascultând prezentări pe diverse rețele de socializare. Unii au încercat să o folosească, doar pentru că pare interesantă, alții au zis că e ceva ce nu se potrivește în predare, iar alții susțin că deja o utilizează, referindu-se, de fapt, la metodele clasice de captare și menținere a atenției prin încadrarea lecției într-un cadru imaginar sau introducând un element ludic în activitate.
Totuși, ce este gamificarea?
Un răspuns ar putea fi: „A gamifica materia pe care o predăm, înseamnă să transformăm în joacă conținutul pe care-l avem în vedere!”… dar, nu este așa!
De fapt, răspunsul căutat, care să ne lumineze cu privire la ideea de gamificare, este: „A gamifica înseamnă să găsim o variantă prin care să prezentăm conținutul didactic, în așa fel încât să stimulăm elevii, să le stârnim dorința de participare activă la ore, să rămână concentrați în sarcină, chiar și frustrați când nu reușesc, tocmai pentru că au o provocare de la un personaj preferat”.
Cum a început gamificarea în Lorelay?
Evident, a început citind despre asta, apoi am găsit un profesor universitar care să predea cadrelor didactice din școala noastră, timp de o săptămână, un curs de formare despre gamificare… Și nu este un profesor care doar predă despre acest subiect, ci unul care gamifică propria materie, pentru „copiii” mai mari, ce-i drept, dar experimentează asta zi de zi în predare. Materia lui gamificată are la bază, nimic altceva, decât „Lord of the Rings”, adaptat, nu vă vine să credeți, la nutriție (dar asta e o altă poveste).
Așa că, în cadrul Acreditării Erasmus, am invitat expertul să ne predea și am realizat sub supervizarea lui exemple, hotărându-ne, pentru început, să experimentăm cu elevii noștri pe o perioadă limitată de timp și doar cu o parte din conținutul unei materii. Astfel, s-a început o lună de gamificare pentru gramatică la clasa a III-a, pentru istorie la clasa a IV-a și pentru matematică la clasele întâi și a II-a.
Ca să gamificăm o lună, am început pregătirile acum patru luni!
Mai întâi, am hotărât care sunt conținuturile, am stabilit o poveste, pe care am inventat-o sau adaptat-o, am gândit provocări și apoi a început pregătirea materialelor: am creat hărți digitale (și aplicațiile sunt provocatoare) și multe alte materiale pe care elevii le vor primi. Există o mulțime de elemente componente într-o gamificare adevărată!
În timpul pregătirilor, am trăit frustrarea atunci când, entuziasmați, am prezentat mentorului nostru ceea am lucrat iar feedback-ul lui a fost: „Ce semnifică această fișă de lucru? Ce provocare au aici? Copiii ce trebuie să facă? Eu nu înțeleg! Sunt un copil de opt ani, deschid și nu înțeleg!”. Dar asta nu ne-a oprit, nu ne-a demotivat, dimpotrivă, ne-a provocat să încercăm din nou, să modificăm, să îmbunătățim, să schimbăm. Perseverența este cheia reușitei!
Într-adevăr, asemeni elevilor, este un test și pentru noi să facem față eșecului sau frustrării, dar bucuria și entuziasmul ne împing să continuăm. De ce? Pentru că este un element de noutate, este speranța schimbării în atitudinea copiilor și este dorința de a lăsa ceva în urma noastră, în sufletul lor, dar, mai ales, pentru că suntem profesori cu dăruire și ne place ceea ce facem, ne pasă și știm că provocările ne ajută să creștem.
Gamificarea nu înseamnă doar voie bună, joacă și distracție! Gamificarea înseamnă să atragi copilul, să-l faci să dorească să fie frustrat, să-l motivezi să stea în sarcină chiar dacă e pauză, să continuie, chiar dacă apare eșecul, să exerseze mai mult, toate acestea deoarece vrea să parcurgă o parte provocatoare din poveste, pentru a intra în altă etapă a acesteia.
Gamificarea este despre a învăța cu plăcere, despre a dori să realizezi sarcinile, despre a crește toleranța la frustrare într-o altă formă, despre a motiva din interior, despre bucuria de a lucra, despre curiozitate, despre dorința de a trece la nivelul următor. Iar noi, profesorii, acolo în gamificare, știm că nivelul următor înseamnă o sarcină mai dificilă, un nou concept predat, o nouă cunoștință, o nouă abilitate, știm cât e nevoie să o repete și cât e nevoie să stea în sarcină, cunoaștem cât se poate concentra fiecare elev și când e momentul să ia o pauză. Prin gamificare, știm când e suficient de frustrat, încât riscăm să nu continue, și atunci oferim un cartonaș pe care scrie că „poți să te folosești de punctele din etapa anterioară”, „poți să ceri ajutor”, „poți să lucrezi suplimentar”, „poți să amâni o zi, ca să mai repeți”, „ai șansa să treci la nivelul următor, dacă termini și sarcina de ieri”, etc. Toate acestea fac parte din gamificare, fac parte din strategia de a stimula copilul să meargă mai departe, să vrea să descopere, să învețe, să repete, să crească toleranța la frustrare, să manifeste interes și creativitate, să se bucure, chiar și când greșește și să o ia de la capăt.
Perioada învățământului primar, este etapa în care se învață abilitățile intelectuale de bază dar, să nu uităm că, este și momentul în care se formează toate amintirile legate emoțional de școală. În această perioadă, îl facem pe elev, fie să-i placă să studieze, fie să nu mai vrea acest lucru și să fie plictisit deja de școală la 10 ani. Să nu uităm că este etapa concretă, abstractizarea făcându-și apariția mai târziu, după ce concretul și-a spus cuvântul. Haideți să nu grăbim etapele! Haideți să nu sărim peste ele! Credem cu ardoare că această strategie didactică va funcționa, dar abia începem, experimentăm, vedem ce funcționează, cum reacționează copiii, ce putem schimba și… facem toate acestea pentru că ne pasă! Rămâneți aproape, vom reveni cu detalii și cu exemple concrete!
Poate vă întrebați de ce facem asta… Unii spun: „E doar o joacă și așa trebuie să fie într-o școală privată!”, „În acest mediu lipsește seriozitatea și nu se face suficient!”, „Acolo nu sunt serioși, fac tot felul de activități dar, nu suficientă școală!”.
Am auzit atât de multe în cei 15 ani de Lorelay și încă vreo 10 înainte, când lucram în alternativa Step by Step. M-am gândit mult la ele, am reflectat, pentru că știu cât muncim, știu câtă ambiție avem pentru ca elevii să fie pregătiți, știu câte ore ne sfătuim și discutăm despre fiecare clasă în parte, despre fiecare elev care are nevoie de ajutor, despre strategii pe care le putem aplica, despre cum să transmitem unui părinte să-și accepte copilul și nivelul intelectual pe care îl are în acel moment, despre cum uneori la opt ani e mai important să te simți iubit, decât să știi tabla înmulțirii înainte de vreme. Nu e ușor să faci asta, nu e nici greu, când îți place! Înseamnă să-ți pese, înseamnă să vrei, înseamnă să știi că ai făcut totul ca un dascăl adevărat, cu cât ai știut în acel moment!
Se vorbește mult în ultimul timp de starea de bine, se cere peste tot, în toate hârtiile de politică educațională: să asigurăm starea de bine a profesorului, a elevului, a părintelui. Paradoxul este că, de ani de zile școala este văzută ca un loc în care trebuie să fii frustrat și să nu-ți placă, trebuie să blamezi că ai teme și să muncești mult, trebuie să nu înțelegi și să faci meditații.
Școala NU trebuie să fie despre asta, școala nu înseamnă stres, școala nu înseamnă plictiseală, școala nu înseamnă că nimănui nu-i pasă de tine, școala nu trebuie să însemne „Iar am teme!” sau „Știți ce multe teme ne dau acolo?”… și ajunge copilul să-ți spună asta cu mândrie, influențat de cine? Cine este responsabil să creeze amintiri copiilor? Noi, toți cei din jur, părinți, profesori, oameni cu care interacționează. Modul în care le prezentăm NOI situația influențează percepția lor.
În concepția mea, starea de bine nu înseamnă că tot timpul ești fericit, că faci doar ce vrei, că nu muncești, că nu depui efort, că nu ești uneori frustrat, că nu greșești, că nu te simți copleșit de treabă. Starea de bine nu înseamnă să îți placă sau să te placă toți colegii ori profesorii, nu înseamnă că nu vei mai fi certat, că nu ai conflicte, nu înseamnă că lipsesc consecințele faptelor tale.
Starea de bine înseamnă să te simți confortabil emoțional în locul în care mergi, să te simți în siguranță, acceptat și să știi că poți pune întrebări când ceva îți este neclar. Starea de bine înseamnă să ai reguli, înseamnă că uneori trebuie să faci lucruri, pentru că așa trebuie. Starea de bine pentru copil înseamnă că adultul de lângă el știe ce e bine pentru el și uneori îl frustrează, dar copilul înțelege că sunt lucruri pe care trebuie să le facă, spre binele lui. Starea de bine înseamnă că uneori, putem negocia, alteori, nu. Starea de bine înseamnă că trebuie să-ți faci treaba, că trebuie să te străduiești, că trebuie să te implici! Dar asta nu înseamnă că școala nu poate fi un loc în care mergi cu plăcere, un loc în care să intri și să te întrebi: „Azi ce provocare avem?”, „Oare ce surpriză mi s-a pregătit?”, „Voi trece astăzi la nivelul următor la istorie?”, „Pot azi să termin sarcina la matematică pentru a obține cartonașul recompensă, pe care să-l pot folosi într-o pauză?”, etc.
În concluzie, gamificarea este o formă de a-i stimula pe elevi, de a-i stârni, de a le provoca curiozitatea, interesul, dorința, e ca și cum am spune: „E un motiv să ne dăm jos din pat și să mergem la școală sau să mergem la muncă!”. Pentru asta căutăm diferite metode și strategii, ne pregătim, citim, mergem la cursuri, ca să găsim cele mai bune metode să ne stimulăm elevii, să-i pregătim, să le formăm abilitățile necesare și să lucreze toate sarcinile, acelea multe și dificile… dar, într-o formă în care sunt stimulați s-o facă și vor acest lucru, nu în care o fac cu lacrimi și cu amintiri dureroase.
Și dacă toate aceste încercări, toate aceste provocări și toate aceste strategii înseamnă în ochii celorlalți că „nu facem destul”, atunci, așa să fie, pentru că: Noi știm că facem diferența!